Lipici ceresc

Crispat ca un păianjen agăţat de cer
Mă înecam în strigăt, în gestul unui mut!
Sub mine moartea, cu surâs himer,
Îmi amăgea căderea zicând că-mi este scut.

Mă trimisese mama, în sin, să caut ouă,
Să-mi ostoiască foamea revărsată...!
Ea prinsă în război... ţesea o pânză nouă
Şi m-aştepta în gând s-apar odată.

Carul sub mine, costeliv şi gol,
Inert şi surd la zbaterile mele,
Nici că-i păsa, mă aştepta frivol
Să-mi care visul undeva prin stele!

Sleit în neputere m-am încleştat în clipă
Ca o ventuză nouă cu lipici ceresc,
Şi din seninul zilei un înger pe-o aripă
Sosi să-mi pună scara şi să cobor firesc.

Fu asta cu putinţă când am strigat că mor
Şi-un unchi fiind pe-afară sări în ajutor,
Şi îngerul de-alături plecă din nou în zbor,
Înseninat că-s viu, că azi nu o să mor!

De-atunci cobor pe scară fuştel după fuştel
Şi-o văd pe mama albă, o lacrimă în prag...
Mai hoinăresc pe-aicea pribeag ca şi un miel,
Sortit să sânger visul în jertfa unui mag.

poezie de Alexandru Berceanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!