Pe rarişte,-n zăpadă

Ivite-n zări cu teamă, când áripa mai ţipă,
doar ceţurile-n fugă se sting anevoioase;
pe rarişte, -n zăpadă, un urlet se descoase,
supus de elfi, se-ngână cu ielele în pripă...
osificată-n trupu-i, lumina ninge-n oase;
a nepăsare noaptea e pradă dimineţii
şi mână muritorul să mai zidească-o vatră,
să vărguiască pasul, să-l memoreze, iată...
ştergând uimită zarea abandonată vieţii,
sfidează Cioplitorul; secunda – fruct în piatră -

mi-a smuls în grabă cheia de aer din cătuşă,
a lins cu limba-n clopot durerea unui pântec,
trufia, în curbare, şi-a rupt-o în descântec,
m-a prins de mâna stângă, dar mi-a deschis o uşă,
în ubicuitatea-i, s-a cuibărit în cântec;
ţi-a înlunat surâsul cu ifose - a dramă,
a şters de data asta un sfânt de pe perete,
ne-a stors polifonia din rugăciuni cu sete,
a înteţit dogoarea din cumpănă, cu teamă
a înnorat Itaca... nicicând să o regrete.

Cum acuarela-n apă fuzionează-n ramă,
pe rarişte, -n zăpadă cuvântul se destramă.

poezie de Valerian Bedrule
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!