Un cortegiu de-ntuneric
Pălmuiește vântul ramul, vinovat de goliciune-
Ah, cum mai scâncesc balade pe-o vioară în exil!
Fir de iarbă, dor de verde, încă,-așteaptă o minune
Și eu, mamă, iar la pieptu-ți, să mai fiu, din nou, copil.
Prispa-i rece, ca mormântul, lacrima îngenunchează,
Nu-mi mai râde-n vers cuvântul și e iarnă și în rai;
Numai ruga mai aleargă-n cimitire și e trează
Lâng-o lumânare stinsă, și eu trează, fără grai.
Am în mine-albumul vieții, tot îl car, ce grea povară!
Rădăcinile-s uscate și-ntr-o aripă mă țin,
Beau de sete-o picătură din licoarea acru-amară,
Din izvorul de sub gene, adunat într-un suspin.
Și se-ntoarce iarna-n mine, ca o vină ne-nțeleasă.
Și cum aș putea vreodată s-o primesc și s-o-nțeleg,
Când te-a luat pe tine, mamă, deși este-așa frumoasă
'N veșnicia-i nemiloasă, spulberând al nostru-ntreg?
Bate toaca, ce sinstru crivățu-acompaniază,
Un cortegiu de-ntuneric, ce lumina-mi mutilează!
poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu este introdusă data nașterii pentru Violetta Petre. [
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.