Un deşert colorat frumos

ne-am ridicat din ape şi miroseam frumos
prin noi curgeau oglinzile lumii în aval
era tăcere în prundul cuvintelor, o stea îşi primenea pletele,
timpul nostru era subţire de la izvor către mare
şi ce luminoşi şi puri eram cînd ştergeam de pe noi
celelalte chipuri

un suflet de om frumos m-a întrebat ce sînt cuvintele
şi de ce sîngele şi sevele înfloresc
după regulile sintaxei unor neamuri vechi
de ce trebuie ca oamenii să iubească şi să creadă

chiar şi halbele se ciocneau şi paşii lăsau urme pe asfalt
după harta unor constelaţii imprevizibile
dar binecunoscute de erudiţi
şi oamenii frumoşi lăsau mărgăritarele în calea celor neştiutori
şi toate cărţile se scriau şi se aşezau la uscat printre rufe
ca nişte păsări de mahala plouate

eu trăiam în mai multe ceruri, de pildă inima mi se agăţase
de un deşert frumos, colorat violet,
iar degetele ascultau o nocturnă a unui pian mecanic
acolo unde mă dureau spaţiile intercostale,
eram mai ales fericită că erau casele însemnate cu numere
şi crucile cu nume

poezie de Cristina-Monica Moldoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!