Nebunie, nebunie, unde să te întâlnesc?

Sunt emirul ce domneşte într-o lume de... pustiu,
Singur, cu-ale mele gânduri, pe întinderi de tristeţe,
Frământate de durere, în nisipul auriu
Din deşertul vieţii mele, pân-acum la bătrâneţe.

Ce e viul? Ce e viaţa? Ce e tot ce mă-nconjoară?
O mizerie? Un lux? Un delir? Sau o părere?
Chiar trăiesc, sau mi se pare? Şi a nu ştiu câta oară,
Drept răspuns la ce mă-ntreb, nu primesc decât... tăcere.

Lupt din răsputeri cu visul, să înving realitatea,
Schimb idei în dialoguri cu absurdul evident,
Stau la rând la fericire... şi nu prind întâietatea,
Iar în şcoala vieţii mele, anual sunt repetent.

Sting cu foc tot ce mă arde şi mă spăl cu... murdărie,
Îmi usuc în apă haina pe care o port pe dos.
Am să-mi caut libertatea, undeva prin puşcărie
Şi-mpăcat cu mine însumi, am să mă înalţ în jos.

Nebunie, nebunie, unde să te întâlnesc?
La picioarele-ţi nebune, să m-arunc şi să mă-nchin,
Venerându-ţi măreţia şi cu drag să îţi slujesc,
Să ajung şi eu ca tine, sau... aproape, cel puţin.

poezie de Dan Dadae
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!