* * *
ce simte căprioara când
la un pas distanță va fi sfâșiată
chiar peste o secundă
din durerea ei și din saliva dinților străini
ultima întâmplare va fi iertarea...
ce simte prădătorul când
între dinți foamea rotundă și veche
iar carnea moale, încă vie
se lasă cu atâta ușurință desprinsă
prima senzație fiind
recunoștința...
noi, oamenii
am uitat sentimentele dincolo de cuvinte
trăim viața noastră
ca și cum am rosti-o sau am citi-o
într-o carte scrisă pe hârtia ascunsă a cărnii
într-o limbă
neînțeleasă
zicem prietenie
căprioarei
care sfâșie aiurea alte căprioare
iar Dumnezeul nostru ne este
dintele
poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.