Vântul de dimineaþã

S-a ridicat din somnul ce-l trãise
pierdut în haosul din întuneric,
ascuns în temerile dintre vise
ce îl duceau pe drumul luciferic.

Cu ochii, în durere de luminã,
mijind, treptat, spre zãri îndepãrtate,
ºi-a amintit ce-nseamnã zi seninã,
ºi zbor, ºi fugã de singurãtate.

S-a ridicat ºi a privit, uimit,
cum aripile ce pãreau distruse
se-ndreaptã ºi se scuturã, grãbit,
de valuri de funingine depuse.

În roua dimineþii le clãteºte,
adunã,-a' florilor din jur, parfumuri,
se-nvârte sub lumina ce-o iubeºte
ºi îºi aduce-aminte, dintre drumuri,

doar unul, unde îi plãcea sã zburde,
ºi unde, -odatã, se simþea iubit,
trecând de munþii de idei absurde,
cãci e, din nou, un vânt de rãsãrit.

poezie de Daniel Viºan-Dimitriu din Zece
Adãugat de Cornelia Georgescu
Voteazã! | Copiazã!