Timpul H
Trec secunde infime, ore de cuarț...
Nu îmi este sete de nori, doar de ape despicate
de fulgere, de Sânziene
ce miros a miriști... a gânduri, a nonculori...
Alerg haotic ca murgii ce își lovesc potcoavele de timp.
Aș descânta aburul propriei mele incertitudini, dacă m-aș putea opri.
De unde vii și unde te duci, singurătatea mea plană?
Mai poți încă să muști cu dinții albaștri,
să te înfigi în pulpa mea dreaptă, neprețuito,
când dintre iarba de mare, mă ridic
și, sfios dar teluric, te strig?
Parcă aici toate au un rost și ceasul se învârte
drenat de lichidul vieții.
Nu-mi recunosc vii, nu-mi recunosc morții,
nu cad din mine însămi într-o stea azalee,
doar tac și așez vise pliate atent ca la iarmaroc până șina se întinde tulbure...
poezie de Angi Melania Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu

Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.