Ecou de disperare

Trăim într-o lume (ciudat) nedialectică,
Sfâşiată de eruptive antagonisme radicale;
Pâlnia sorţii ne toarnă umbre fără frică,
Sufletele se zbat în suferinţe capitale.

Prin valul tot mai tulbure-al vieţii ce pare
O lacrimă mult prea sărată care clocoteşte,
Ordinea lumii e-o sclerozată întruchipare
A suferinţei ce existenţa ne-o vămuieşte.

Dinţii hulpavi ronţăie-n temelia vieţii,
Copiii lumii decontează o viaţă decadentă,
Bursa neagră s-a premutarisit în intersecţii,
Evoluţia pe scara degradării este inerentă.

În politica aservită, azi, se complac
Oameni fără caracter sau repetenţi.
Ei fac şi regula şi jocul, după bunul plac;
N-au cum să fie drepţi şi transparenţi.

Realitatea-i o junglă leproasă, sălbatică şi tristă,
Ne risipim existenţa în ameninţătoarele-i confuzii,
Fărădelegea a devenit subiect doar pentru revistă,
Nu şi pentru justiţia care ne livrează numai iluzii.

Natura însăşi e-un ecou de disperare,
Totul în jurul nostru se chinuie să moară,
Trăim într-un blestem de cruntă nepăsare;
Ne batem joc de tot ce, încă, ne-nconjoară!

poezie de Costel Avrămescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!