Tot vântul...
Când vântul urlă ca turbat
Și este foarte supărat
Nu-i bine-n calea lui să stai!
Poți să-i vorbești și să-l întrebi
De ce-i așa de furios
Pe cine s-a mai supărat...
Și de la geam.
Și simți cum tulburarea lui,
Te prinde și pe tine,
Și-ți răscolește nedoritul,
Iar brațele stângându-ți haina
Se-mbrățișează unul pe-altul
În timp ce sufletul ți-e zgribulit
Și-ți spune-n gând:
- Doamne, ce vânt!
poezie de Maria Grosu
Adăugat de Nicoleta Ilade

Votează! | Copiază!
| ay [din public] a spus pe 3 noiembrie 2010: |
| De unde esti tu care ai scris poezia asta? |
| Maria Grosu [autorul] a spus pe 3 aprilie 2012: |
| nu inteleg intrebarea, o vad si cam tarziu dar... sunt din campia boianului, unde aripile vantului nu sunt frante de nici un obstacol. Iubesc in egala masura campia si vantul dar mai mult vantul....intelege cum poti. |
| iulia mirancea [din public] a spus pe 3 aprilie 2012: |
"Doamne, ce vânt!" Da, te întreb și eu, dar în altă tonalitate:
De unde ai venit, fâlfâire de Supremație? Aici, acum, cu acest dar al divinității? Întâmplare? Dar tâlcul nu are trebuință de tălmaci! Iată: Dumnezeu ne dă mai mult decât știm noi să-i cerem!
Mulțumesc, frumoasă Maria, sigur ai chipul ingenuității și-mi voi dărui chiar acum, bucuria de a-l revedea, în "Isus din Nazaret"!
Rămâi lângă mine, Maria ...! |