Veșnică enigmă
Veșnică enigmă în tîrziu de vreme,
Risipind profetic... negură și fum,
Nopți fără de stele, taine și blesteme,
În adânc de suflet căutându-și drum.
Parcă niciodată, nu a fost mai dulce
Și atât de-aproape de-a cădea-n abis,
Luna, care iată, soarele înfruntă
Și argint aruncă-n margine de vis.
Dorurile toate-s libere să plece,
Să se ducă-n lume și-a se-mplini,
Măsurând la timpul, care veșnic trece
Și-ntr-un trup himeric, vor a odihni.
Fulgeră și tună-n gândurile mele,
La izvor de patim... inimile sunt,
A uitării groapă... plină e de stele
Si luceferi care, nu scot un cuvânt.
Veșnică enigmă la sfârșit de cale,
Lâng-o poartă-nchisă și ferestre reci,
Obosit destinul, nu vrea să se scoale
Și nu întelege, de ce vrei să pleci?
poezie de Constantin Triță
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.