Străina
clădeam pe pământ, o ultimă lume
mai frângeam în palmă clipa efemeră
în pădurea de spini, se scuturau trandafiri
mai cădea o stea iar în palma mea
ce trist e să fii, cuvânt în cuvânt
târziu, glas stins se scurgea printre maluri de timp
alungat de frați, între cei damnați
sărutam străină ivită din colb
ningea pe afară, bătea vântul iară
mă lega făclia de pașii rămași
sufocați de lacrimi, ochii plâng în țară
aiura amurgul și câinii lătrau
căutam un cer, rătăcit în ger
pe geam nu priveam
ce greu era chinul așteptând destinul în timpul rămas
ningea iar în lume
rătăceam absența pe distanța vieții
așteptam scrisoarea, răstignit în fața porții
mai cădeau și stele
tăceam amândoi, în tăceri de doi
iar în noaptea aceea
sărutam femeia pe țărmul de jar
despuiați de toate
părăseam căminul
ne pierdeam în mare
te iubesc femeie, tu străina sorții
și în astă seară, eu iarăși te chem
poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu este introdusă data nașterii pentru Viorel Birtu Pîrăianu. [Caut pe Google] [Adaug data nașterii]
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.