Cât sens aveau clipele albe, înghesuite în spații restrânse de întuneric fragil? Și câte fărâme din tine aveau să-mi rămână în suflet, alipite de șoapte, la ...
Cât sens aveau clipele albe, înghesuite în spații restrânse de întuneric fragil? Și câte fărâme din tine aveau să-mi rămână în suflet, alipite de șoapte, la finalul viselor aruncate dezordonat în buzunarele rupte? Tu să-ți joci scena vieții, în ropot de priviri agile și-apoi să ne regăsim în lumină, într-un act consimțit. Eu să-ți fiu rol, umbră și spectator, când timpul captiv în gânduri se va înălța tăcut, estompând tardiv aplauzele mute. Să te simt febril, intens și dornic, cu ardoarea regăsirii în profunzimi de mister. Ca atunci când ai încheiat un spectacol alegându-mă hotărât din atâtea iubiri. Ca atunci când m-am dăruit în abis, fără regrete și am început să trăiesc cu adevărat.
Andreea Palasescu (7 februarie 2018)
Adăugat de Andreea Palasescu
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.