Lună ostilă

Cu toată puzderia de stele ce mă loveau în piept, ne mai văzând nimic,
m-am cufundat cu spatele în cerurile de odinioară.
Împotrivă-mi complotară toţi zece regi ai toamnei.
Ştiu că îngerii şi trădările iuţesc mereu căderea.
O frunză, un om.
Şi pe orbita-ţi, lună ostilă, sângele îmi clocotea.

Salvează-mă din gheara anilor nebuloşi,
de oglinzile ce încă reflectă porturi şi pagini din vremi demult apuse,
de mâinile-ncleştate-n amintiri anoste.
Fugi.
Ne îngroapă în vântul cel ostil.

Doar că sufletului meu îi cam place să iasă din canon.

poezie clasică de Rafael Alberti din Despre îngeri (1929), traducere de Dan Costinaş
Adăugat de Dan Costinaş
Votează! | Copiază!