Ai fost cuvânt, întâi

de-am să rămân prea mult întinsă-n vreme
cu ochii aţintiţi în asfinţit de gând,
am să arunc în tine cu poeme
şi poate n-ai să ştii c-ai fost cuvânt.

de am s-adorm vreodată cu suspinu-n poală
şi-n mersul tău ţi-atinge tălpile încet,
am să îmbrac o lacrimă cu tuş rămas în coală
şi poate-ai să-mi răspunzi pe-un capăt de bilet.

de nu mai ştiu cărări şi drum umblat vreodată
când răsădeam parfumul nostru-n flori
s-asculţi din rouă chemarea spre cascadă
de-ţi va fi dor de mine uneori.

de anii s-or grăbi pe chipul meu să treacă
şi m-oi sminti în scrieri fără rost
să calci cuvântul tot cu viaţa mea întreagă
să uiţi c-ai fost poem, să uiţi c-am fost.

de ochi-mi vor orbi şi n-oi mai şti făptură
şi grai n-oi mai avea să-ţi spun ultim cuvânt
să-mi dai trei picături ce ţi-au adus iubirea
să scriu ultimul vers, pe urme de pământ.

şi de va fi să-mi dau suflarea toată
de căutări deşarte prin rânduri să te-nvii
aş pironi tot gândul în piatra la cascada
să curgă-n val poeme, c-ai fost cuvânt, -întâi.

poezie de Loredana Nicoleta Viţelaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!