De tine, îmi plâng tâmplele...
Și visurile
se adună în sacul de pânză
Undeva,
se aruncă ploi...
În altă parte a lacrimilor,
ude palme
mângâie frunți ostenite de gânduri
Pași de fiare
răscolesc adânc huma fierbinte
Genele cad
printre linii de foc
Un fir gros, de argint,
spulberă armonia...
Într-un colț, obosit,
un copil
frământă în palme ucenicia prezentului
Din trecut,
brațe uscate
încearcă să-l cuprindă
Prea târziu.
Nu a mai rămas nici o pată de azur
Doar furtuna mai doinește
pe o frunză vestejită
În viitor,
căldura va fi
suprema atingere...
poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Anne Marie Bejliu
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.