cadre
stelele sunt din
os, galaxii schelet
luna-i rotula unui arhanghel
văd cu dinții
mi-e teamă că nu-i de ajuns
privesc glezna
cadrele se suprapun
sunt, deci, și eu din os făină cosmică
..
munți goi
aici uneori un petic alb
zăpezi sărace și vânt bătrân
pe unul din piscuri am ajuns, nu
pe cel mai înalt
mi-am pus deoparte cartilagii
în perspectiva altei vieți ecoul:
«și dacă-i abisul și nu-i ce crezi?!»
Nu poate fi
văd cu dinții stelele, cu fruntea
chiar le ating de nu mai stau
în genunchi
e piscul, sigur
acestor cadre moi
poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.