Dar ce s-aude? Un dupãit grãbit pe salã. Vai, e Corbici, câinele! Nu-i vreme de pierdut! Din douã sãrituri, motanul e în ocniþa sobei, iar ºoarecele, mirat cã scapã, zãpãcit, cum poate, o ºterge în gaura lui. Corbici vine, nebun cantotdeauna; în mijlocul odãii se opreºte, adulmecã, lacom, mirosul de caºcaval, apoi, zãrind motanul, se repede ºi latrã cu înverºunare. Ar sãri în ocniþã, dar e prea sus. Se sprijinã pe labele de dinainte, tremurã, cascã, de neliniºtit ce-i, mârâie ºi latrã. Apoi tace ºi, cu ochii þintiþi la motan, aºteaptã sã se coboare. Numai uneori întoarce capul spre poliþa de unde brânza parcã-l ademeneºte. ªi astfel, câteºitrei duºmanii — ºoarecele în gaurã, motanul în ocniþã ºi câinele în mijlocul odãii — se pândesc, munciþi de acelaºi gând.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântã, Când stãpânul nu-i acasã!
Adãugat de Cornelia Georgescu
Voteazã! | Copiazã!