În odaia mea cea goală
Coboară înserarea, în odaia mea cea goală...
Umbrele-alungite, iar se târâie pe perete...
Întunericul, încet se lasă, ca o smoală,
Se prelinge printre jalnice de ani, portrete...
Pe masă, mai plânge-o crizantemă ofilită,
Veștedă în vază, agoniind încet să moară...
În colț, pe canapea, e o păpușă prăfuită...
Sunt eu... așa cum m-au lăsat ultima oară...
Am ochi verzui, pierduți parcă-n gândire,
Cu fața palidă, de porțelan, zâmbind absurd,
La un gând fugar, păstrat, poate o amintire
Sau la ecoul unui lied, din pianul mut și surd...
Ce tristă-i inserarea în odaia mea cea goală...
Vesel răsunau odată, voci, râsete năvalnice...
Și eu eram a cuiva, ce mă ținea în poală,
Dar azi, a nimănui, cu-atâtea alte jalnice
Jucării uitate, din alte vremuri, astăzi mute,
Pe piatra timpului, rămânând sculptate,
Atâtea clipe fericite, ce-acuma par pierdute,
Ascunse-n minți senile și înspăimântate...
Aștept... cu speranță un semn, o mâna dulce,
În odaia goală, să-i mai strig '' în brațe ia-mă''....
Pe gingașul piept, cu drag, din nou mă culce,
Să-mi întoarcă iarăși cheia, să pot zice... MAMA...
poezie de Anna-Nora Rotaru (17 septembrie 2016)
Adăugat de dory58
Votează! | Copiază!
Nu este introdusă data nașterii pentru Anna-Nora Rotaru. [
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.