Focul atotsimțitor
Cu chip senin, de-ntindere eternă
Din mic țînut El dragostea discerne
Prin foc ce soarbe nuanțe de lucernă
Și-n sale flăcări bine se așterne.
Încet-încet văpaia lui profundă
Croiește loc mâhnitului alean
Căci de un timp ardoarea-i muribundă
Pierdută parcă-n zbucium cotidian.
în sobă, cenușa lui arzândă
Din nou așteaptă îndelung scânteia
Ce prea săracă iară se scufundă
În mări de suflet, cătând cheia.
Ajuns stingher, la capătul puterii
Privește în el cum toate i se sting
Și e cuprins de freamătul durerii
Când cel ce l-a aprins moare de frig.
poezie de Silviu Obreja (mai 2016)
Adăugat de untimidsijumatate
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.