Lava

Te-nnăbuşai în pâcla încinsei atmosfere,
O, tu, noian de lavă ce-aveai să fii pământul!
Făptura nu sunase din trâmbiţi de cratere,
Nu fulgerase încă, în noaptea ta, cuvântul...

Ce surdă clocotire, ce-nceată aşteptare
Sub aburii roşiatici, sub aburii de fier,
Când înspre noi tărâmuri voiai o revărsare,
Când, oprimat de umbră, tu presimţeai un cer!

Dar se desprinse vălul, şi-o boltă-ndepărtată
Din zâmbetu-i albastru desfăşură spre tine;
O clipă-a fost... şi totuşi, sclipirea ei curată
Te-a înfrăţit de-a pururi cu sferele senine.

De-atunci, spre-o altă lume fluida-ţi formă tinde,
Cu slava-ntrevăzută un dor fără de saţiu
Ar vrea să te-mpreune... şi ca s-o poţi cuprinde,
Tentacule lichide îţi adânceşti în spaţiu.

poezie celebră de Ion Barbu
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Votează! | Copiază!