Templu

stă inima în peisaj arid
templu cu soarele pe-acelaşi orizont
o sferă suferindă
un sfinx înţepenit în taina lui
cu faţa către mare

nava de unde vine
unde vrea să plece
cu pete mari de nori pe ea,
cu alge

zgomot egal se-aude-n ea cum bate
suiş de nuri
prăvăliri de lavă
săli suprapuse o străbat
scări în spirală
şi-acolo unde sângele făcea vârtejuri
tăcute zeităţi de piatră lustruită au rămas
pereţii ard de scene mari de luptă
de cavalcade lungi de vânătoare
femeile se lasă posedate de centauri

dar urci mai sus spre-aureolele de magi
pe pleoapa lor închisă enigmatic
surâzând în somn şi-ţi faci culcuş
cu duhul de vulturi laolaltă
în peştera urechii lor
încerci s-auzi ce-ascultă ei
până devii tu însuţi sunet

şi ce mai poate să ajungă
din tine
în vârful proprii tale inimi
carne şi os
încetul cu încetul lepădând

o altă inimă
mai mare
ne absoarbe
şi răsărirea stelei ce-o vedem
e-o treaptă nouă sufletului fără margini

poezie de Grigore Hagiu
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Votează! | Copiază!