Dor de pădure
Pe subt pământ și-n grea imensitate sunt
gata sevele în țevării, începe-un vis mai
pur a se trezi în limpezimea cerurilor toate.
O pasăre cum trece-ncet prin zi, cu aripile
încă-ntunecate, aprinde pomul din singurătate,
întâiul care-n flori va izbucni.
M-apucă dor de proaspătă pădure,
pereții nu mai vor să mă îndure, stau
între nori și râuri mari ce fug.
Purifică de inerții obscure lumina
reflectată de-o secure, de-oglinzile
cuțitelor de plug.
sonet de Grigore Hagiu
Adăugat de Veronica Șerbănoiu

Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre lumină
- poezii despre singurătate
- poezii despre râuri
- poezii despre păsări
- poezii despre păduri
- poezii despre nori
- poezii despre flori
- poezii despre copaci
- poezii despre aripi
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.