Dialogând cu zăpada
Am intrat în casă să mă ascund
de doamna înveșmântată-n alb,
îmi țin răsuflarea să ascult
tânguirea vântului turbat.
Focul din sobă pălește încet,
umbrele nopții se aștern la joc
în mine renasc ca un izvor
fără de sfârșit, amintiri uitate.
Prin geam răzbate lumina zăpezii
șoptindu-mi, parcă, în auz:
"lasă-mă să trăiesc în această culoare,
să fiu eterna podoavă de argint."
"Dar nu de mine depinde trăirea,
eu sunt doar muritor pe pământ!"
și ca răspuns la acest scurt dialog
din ceruri curge lin, puritate.
poezie de Sorin George Vidoe din Hohotul Alb
Adăugat de Cornelia Georgescu

Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre zăpadă
- poezii despre lumină
- poezii despre vânt
- poezii despre viață
- poezii despre uitare
- poezii despre sfârșit
- poezii despre noapte
- poezii despre foc
- poezii despre argint
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.