XV
A meritat să existăm
ca să ne întâlnim.
Sărutul nostru a pecetluit
tăcerea veșnică.
Nu mai rămâne gol
nici măcar un colț trandafiriu
al celulelor noastre.
Nimic altceva.
Nimic altceva.
să plece umbrele și luminile
de pe fruntea ta fragedă.
Aruncă în foc
cununile uscate de laur
ce zbârcesc strălucirea
iatacului dragostei noastre.
Ce va adăuga o diademă
la diadema
părului nostru dezmierdat de sărutări?
Se înnoptează.
O fulgurare albă plutește
deasupra pădurii umbroase
- un șirag de porumbei
- mângâierile noastre viitoare.
Iartă-mă, iubire,
că-n seara asta cânt
ceasurile argintii
în care ar trebui să-mi înalț mâinile
înspre stelele părului tău.
Le arunc o firimitură
privighetorilor rănite
care odinioară îmi hrăniseră rana
cu lumină.
poezie clasică de Yiannis Ritsos din Simfonie de primăvară (2009), traducere de Tudor Dinu
Adăugat de Simona Enache
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.