Statuia

Făptură ce nimic nu speră,
Eu port pe fruntea mea severă,
Sfidând întreagă vecinicia,
Ideea şi melancolia
Artistului ce m-a creat.
În ochii mei, care visează
Un vis de marmoră, planează
Eternitatea nemişcării,
Bizară operă-a-ncercării
Rămase-un vis neterminat.

Eternă, rece, nemişcată,
Îmi pierd speranţa ca vreodată
În fin rubin de sânge cald,
Vibrând de viaţă, să îmi scald
Albeaţa mea marmoreană.
Sărutul dac-ucide ades,
Cum a rămas n-am înţeles
Splendidu-mi gât nesărutat,
Şi torsul meu neîmbrăţişat
De-o dragoste supraumană.

Vecia dacă m-ar surprinde
Sub muşchiul care se întinde,
Sau dacă-n ploi dezagregată
Pe bronzul soclului culcată
Şi forma îmi va dispărea,
Voi regreta că n-am trăit
Şi gestul meu înmărmurit
Că geniul care m-a creat
E mort, şi-n van a aşteptat
Un fin surâs pe gura mea.

poezie de Gabriel Donna
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!