Îndoială

Poezia cică este o-nchipuire goală,
Umilă aiurare a inimii-nfocate,
Că lumea ei e-o lume de vană falsitate,
Că-ntreaga frumuseţe e plăsmuire pală,
Deşi navigatorii noianelor nomade
Nu mai găsesc sirene vestind primejdii mari,
În codrii vechi driade nu sunt şi nici naiade
Cu plete aurite în râuri de cleştar;
Deşi Zeus nu mai zvârle, precum odinioară
Ucigătorul fulger, din slavă săgetat,
Iar Helios, spre seară, demult nu mai coboară
Pân' la zeiţa Tetis în purpuriu palat...

Chiar de-i aşa, frunzişul în şopotul de-amiază,
Ascunde atâtea taine; în susur de pâraie
E-atâta armonie, iar marea fredonează
Cu-atâta profunzime şi-a soarelui văpaie
Spre asfinţit coboară cu atâta-nduioşare
În hăul de-ape; luna, în chipu-i luminos
Păstrează-atâta vrajă, că inimii îi pare
A desluşi în toate un grai misterios;
Iar tu, pe negândite, acestor năzăriri,
Le dăruieşti şi viaţă, şi frumuseţi cereşti,
Şi astfel, în aceste prea scumpe rătăciri
Ajungi să crezi tu însuţi, dar şi să te-ndoieşti.

poezie clasică de Apollon Maikov din Antologie de poezie rusă
Adăugat de Simona Enache
Votează! | Copiază!