Porumbelul
Zările pășeau timide peste-a nopții umbră rară,
Câmpurile-nrourate cătau mute blândul soare,
Vântul se-nteți o clipă peste holda de secară
Unde, singur, porumbelul își dă ultima suflare.
Paiele foșnesc a bocet, îngrozită piere luna,
Buruienile din preajmă plâng pe note de vioară
Iar pământul se desface, primitor ca totdeauna
Și în cimitir transformă întreg lanul de secară.
Alicit de braconierii ce-și reglează-n păsări tirul,
Purtătorul de mesaje și-a găsit un crud sfârșit
Și prin moartea sa, iubirea, înzecit plătește birul
Căci biletul din inelu-i nicicând nu va fi citit.
Nările-i sunt încă sobre, ochii cată către cer,
Ghearele sunt încordate, trupul țeapăn, gâtul flasc...
În această nemișcare, încărcată de mister,
L-a împodobit natura cu o robă de damasc.
De acum a lui aripe nu vor mai mângâia norii,
Nu vor mai săruta tainic aerul la înălțimi
Iară fetei ce-l așteaptă, timpul va toci fiorii;
Sfâșiat și dorul moare de-a tăcerii ascuțimi.
Nimeni nu-i va ști povestea, țărna tace, norii tac,
Ucigașii cu alice au uitat de el de-o vară,
Cei doi tineri, de iubire, nu se caută și zac
Doară pâinea-i știe taina, pâinea neagră de secară...
poezie de Nicușor Dărăbană din Nechibzuitele iubiri (2005)
Adăugat de Dumitru Râpanu
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.