Poveste de iarnă
Cine a spus că cerul e posac?
Un fulg, acolo, ce e, te-nfioară?
Nu-i spune lui povești că ești sărac,
Că lemne n-ai, doar nu-i întâia oară.
Și ce-i mai sănătos ca statu-n ger?
Te naști din nou, nimic nu te mai doare;
E zidul spart? Te poți uita la cer!
Ferice fii, nu poate fiecare!...
Bătea la uși Crăciunul timpuriu
(În sănii cu bărboși purceși din mituri,)
Dar n-ajungea în visul lor târziu -
Sărmanelor "fetițe cu chibrituri"...
În zgomot sec se deschideau obloane;
Țâșneau în stradă mii de licurici...
- "Ce faci, mon cher?... Ai să răcești cucoane!"
- "E-atât de cald că mă sufoc aici..."
În tremur scurt o ultimă suflare
Pierea sub ceru-nzăpezit de nori:
- "A mai murit un... hoț de buzunare..."
- "Să bem, mon cher, că iată bate-n zori"...
Cine a spus că cerul e posac?
Păi ce să fac, eu te-am făcut sărac?...
Se-nvălurea în alb întreaga urbă
Trasând pe zare o tristețe curbă.
poezie de Adrian Erbiceanu
Adăugat de Simona Enache
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre visare
- poezii despre tristețe
- poezii despre sărăcie
- poezii despre sănătate
- poezii despre săniuș
- poezii despre nori
- poezii despre naștere
- poezii despre licurici
- poezii despre lemn
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.