Când plângi, să nu stropești gheața
geometria asurzitoare a acelor iubind recele
și liniștea, și tăcerile oceanelor,
și deschiderea brațelor
dăltuind neobosit icebergurile gândurilor înfiripate odată,
într-o eră a luminii albastre,
rătăcită printre apusuri și înserări...
acele iubesc plutirea,
mișcarea lină până la zdrobirea de maluri,
de corăbii rătăcite printre fisuratele pumnale reci ale tâmplelor albe...
iubesc gheața sculptată de vânt, de apă, de stânci,
într-o desăvârșită liniște a minții până la durere.
foșnetul rece,
mă îmbie să mă las purtată de ecoul veacurilor,
plăsmuite anume, pentru inimă...
... doar pentru inima de foc a cuvintelor nerostite...
fascicul timid de lumină,
pătrunde în peștera trăirilor,
răsturnând înainte de noapte icebergul,
în banalul zilei de azi...
în trupul sec al unui azi,
cu palma întinsă spre cer...
poezie de Anne Marie Bejliu (13 august 2011)
Adăugat de Anne Marie Bejliu
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.