Răchita
Grădina-i părăsită. Unde umblam odată,
Nici păsări nu mai cântă cu glasul lor voios,
Pe drumuri crește iarbă, pe micul iaz înoată
O luntre sfărâmată de timpul nemilos.
Numai pe mal stă încă răchita cea bătrână,
Cu crengile-i plecate spre iazul adormit
Și ca visând se mișcă, când dureros suspină,
Trecând pe lângă dânsa zefirul rătăcit
În coaja ei uscată zăresc înc-al meu nume;
O mână mult iubită în dânsa l-a tăiat,
Apoi făr' de credință a rătăcit prin lume
Și numai bietul arbor numele l-a păstrat.
Răchita cea bătrână, de-ar vrea ea să vorbească,
Mult ar putea să spuie din timpul cel trecut;
Cât e de uitătoare inima omenească...
Ea singură o știe, ea singură-a văzut!
poezie clasică de Matilda Cugler-Poni (1873)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
