Götterdämmerung

Or,
În ziua-aceea cerul, înnegrit de fum,
Părea
Un tavan de catedrală ce se năruie;
Iar fumul
Din clopotniţele-aprinse
Deschidea-n albastru drumul
Altui fum mai greu, mai negru...
Şi albastrul se-nnegrea...
Ard bisericile toate...
Ard Credinţele bătrâne...
Ard Cristoşii
Şi Trecutul -
Arde parcă lumea-ntreagă...
Ce Nebun venit de-aiurea nu putu să ne-nţeleagă?
Ce-ndrăzneţ aprinse focul ereziilor păgâne?
Şi ce nou Profet veni-va să clădească-n noi cuvinte,
Casa celui care n-are nici sfârşit,
Nici început?...
Cine-o să ne-nveţe iară ce-am uitat -
Tot ce-am crezut?...
Cine-o să ne ierte nouă ce-om greşi de-aci-nainte?...
Cine-o să ne-ndrepte paşii spre mai bine?
În război,
Cine-o să ne poarte-armata spre victorii?
Şi pe Mare
Cine-o să le-arate calea iahturilor călătoare?...
Cine-o să ne-adoarmă-n inimi teama zilelor de-apoi?...
................

Şi mulţimea-nspăimântată
Spre clopotniţele aprinse
Se-ndrumează grupuri-grupuri...
Cei Cuminţi privesc plângând -
Plâng ca resturile unei colosale-armate-nvinse -
Iar Nebunul stă deoparte şi zâmbeşte fredonând:
- Götterdämmerung!...

poezie celebră de Ion Minulescu din Convorbiri critice, nr. 14-17 (1 septembrie 1907)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!