Sonet de toamnă

M-ai întrebat cu ochii tăi limpezi de cristal:
"Iubitul meu cel straniu ce daruri îmi găseşte?"
- Iubito, taci! Ţi-aş spune că inima-mi doreşte
Candoarea ce-avusese străvechiul animal!

Tu, care-mi legeni somnul cu mângâieri uşoare,
Să nu ştii niciodată cumplitu-mi nenoroc,
Nici taina scrisă-n mine cu litere de foc!
De patimă mi-e silă şi orice gând mă doare...

Să ne iubim cuminte. Amorul stă la pândă
Şi, nevăzut, ţinteşte cu arcul lui fatal.
O, îi cunosc prea bine eternul arsenal:

Ruşine, furii, crimă... O, mărgărită blândă,
Suntem două amurguri de toamnă ostenită,
O, tu, atât de albă şi rece Mărgărită!

sonet de Charles Baudelaire din Florile răului (1857), traducere de Al. Hodoş
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!