Tars

îmi stăruie în sânge o antică cetate
cu ziduri mari de ambră sub vântul taciturn
şi-n fiecare vară petale de mătase
din trupul tău
iubito
ademenesc în turn

nu ştiu cât drum mai este
când voi pleca spre tine
aceeaşi legănare mi-a zăvorât povara
aud pe stradă valuri
ce le sfărâmă ceaţa
şi vastele ecouri care anunţă seara

dolmene cresc
de mâine
o nouă strălucire îmi luminează calea
o veche-nsingurare
prin labirinturi
unde
azi mă striveşte bolta
cu roţile desprinse
de sus
din carul mare

şi de atunci încoace
mai arde o minune
iar vatra-n care stele uitate sunt la ars
e gura ta
e cerul
e gura mea vecină
eu voi veni
ultima oară
primeşte-mă
bătrâne tars

poezie de Florin I. Cernat
Adăugat de Florin I. Cernat
Comentează! | Votează! | Copiază!