Amiază adormită...

Amiază adormită, scăldată-n must solar…
E ora-n care moartea mă bântuie bizar,
Strângându-mi fruntea-n cercuri concentrice de foc,
Şoptindu-mi că-i aproape al ei nefast soroc.

Bondari muiaţi în aur se zbenguie-mprejur,
Sau gânduri negre minţii îi caută cusur?
Ce-mi bâzâie în creier atât de obsedant,
Ce gând plin de otravă mă soarbe spre neant?

Ce pur e ceru-albastru, şi ceasul plin de miere!
Făcute-s, parcă, acestea s-alunge orice durere;
De ce mi-e mie, oare, din naştere sortit
Să-mi fie clipa neagră şi gândul otrăvit?

…Zadarnică zvâcnire şi prea-banal răspuns
La întrebări rostite, de veacuri, îndeajuns…
De ţi-e sortit albastrul – în el vei adăsta
Şi de ţi-e amar paharul, amarul vei gusta.

poezie de Boris Ioachim
Adăugat de Boris Ioachim
Comentează! | Votează! | Copiază!