Descântec la vămile văzduhului

Bobi de lumânare,
boabe arzătoare
lacrimi de ceară,
fiţi până diseară,
fiţi pân-la chindie
când ziua e-n genunchi
şi urcă seva-n trunchi
spre luna-argintie
ca o păpădie,
când scutură luna
pe câmpie bruma,
păru-i despletit
revarsă argint,
boabe descântate
pe câmp lăcrimate.

Pe la cântători,
cu ciutura-n zări,
când peste izvoare
plouă cu soare,
spicele răsună
de argint de lună,
eu secer secară
şi o duc la moară,
şi curge făină,
o cern în lumină,
şi-o ud la izvor,
cu apă de dor,
şi o coc la foc,
şi-o scot la soroc,
şi-o împart la fire,
pentru pomenire,
să-mi fie pomană
când trec printr-o vamă,
unde mă aşteaptă
să o dau ca plată
pentru a mea vină
îngeri de lumină

Pământul de jale
plânge cu izvoare,
spre pleoapă-şi revarsă
jalea strânsă- casă,
când cel la soroc
nu are noroc
şi când cel drept moare
fără lumânare,
când la priveghere
ceru-i gol de stele,
când banul de- aramă
nu se dă ca vamă.

Bobi de lumânare,
boabe arzătoare,
eu vă descânt iară,
descânt de secară,
descânt pentru moară,
să curgă faină,
s-o cern în lumină
şi-n ochi de fântână
cu argint de lună,
şi-n ochi sfânt de har,
de agheazmatar,
să o frământ pită
pentru a mea ispită,
s-o frământ busuioc
pentru al meu noroc,
să o frământ cale
pentru-a mea plecare,
s-o frământ aramă
pentru a mea vamă.

poezie de Gavriil Stiharul
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!