Aiurea!

a apărut un cer mai înalt decât al toamnei
ce ne-a amăgit sângele

se revarsă amintirile inundă depărtările orei
supusă ca un câine în zvârcolirea pământului îmbătrânit sub jocul tălpilor
trecut în fiecare noapte cu tine
dincolo de dragoste

cerul se răstoarnă peste această lume
păsări mari şi lacome se-ntind peste trupul pământului
iubirea se prăbuşeşte toată în sine
ca un blestem pe care-l port drept destin

să nu fim trişti
să ne apropiem cu grijă de cuvinte
să nu le sângerăm auzul rănile dor

cade ninsoarea în ferestrele sufletului orb
ce frig ne coboară în noapte

adu-mi liniştea vreau să aud ninsoarea
vorbind la masa cuvântului plin de lumină

aerul şade deasupra abisului
o pasăre purtată aiurea în larg se agaţă de rădăcinile întunericului stârnit de nu ştiu cine
pe cerul mai înalt decât al toamnei
ce ne-a amăgit sângele

poezie de Elena Toma
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!