Poveste din regatul iernii

Cu toca ei de gheaţă şi geruială-n păr,
crăiasa-şi chemă renii, vorbindu-le-n răspăr.

"Ce-mi staţi ca nişte miei, daţi cu copita-n stele,
din pulbere de-argint să-mi croşetaţi dantele,
eşarfe, pelerine, mănuşi în filigran,
iar drept podoabe vreau steluţe, un noian!
Ce-mi rătăciţi, aiurea, voi, geruri din alt veac,
să văd cum crapă piatra, căci pentru voi e-un fleac!
Tu, vifore, ia spune-mi pe unde-ai lenevit
de ţi-ai uitat menirea de-a fi nestăvilit?"

Cu frunţile-̔ncruntate, vădit nedumeriţi,
mai albi ca varul, norii o ascultau spăşiţi.

"V-aţi aciuit cu toţii-n palatul de cleştar,
că trebuie să ningeţi nici nu aveţi habar!
Nepotoliţi vă vreau, cum n-aţi mai fost în veci,
nămeţi să văd, cât casa, prin curţi şi pe poteci.
Necruţători să fiţi, mânaţi de-un singur gând,
să fie-aşa o iarnă cum n-a mai fost nicicând!"

Se strânse-n grabă norii, lăptoşi de-atâta nea,
iar gerul cel năpraznic un semn doar aştepta.

Dar când înspre pământ întoarse-a ei privire
crăiasa amuţi de drag şi de uimire,
văzând cum într-o curte, împotmolit în zloată,
un pui firav de om, cu faţa-mbujotată,
prinsese câţiva fulgi în palma lui călduţă
şi le tot săruta hăinuţa de steluţă.

Vădit înduioşată, cât îl privi cu drag,
pe-obrajii de regină lacrimi curgeau şirag
şi-uitând de-ameninţări, domol îşi cernu neaua
cu fulgi pufoşi părând desprinşi din catifeaua
cu iz din paradisul străvechiului Olimp,
ninsoare printre veacuri călătorind în timp.

poezie pentru copii de Elena Victoria Glodean
Adăugat de EliGlodean
Comentează! | Votează! | Copiază!