Ritual

Mai trece înc-o noapte, mai trece înc-o zi,
Se scurge ce a fost în ceea ce va fi
Iar cel ce-a fost, în cel ce nu mai este,
Se trece din realitate în poveste,

Trece o noapte iarăşi şi după, înc-o zi,
Existul uită taina de a fi,
Îmbătrâneşte clipa-n albe catedrale,
Minunile luminii adorm în nopţi banale,

Cântul se trece într-un prelung ecou
Cât tot ce este vechi iar se transformă-n nou,
Tot ceea ce privim, ne pare o nălucă,
Ce va veni-l aşteaptă pe "este", să se ducă

Şi tot rotundul se învârte în spirală,
O lume minunată, definitiv ovală
Dispare în cetatea din zidurile firii,
Privind printre creneluri culoarea amintirii,

Caii albesc în surul neputinţei,
Doar aripile lor şi-ale credinţei
Rămân deschise într-un timp ce stă pe loc,
Trec zilele lăsând iar zilelor un loc

În carambolul de pămant şi oase
Care înlocuieşte secera cu coase,
Trec fără să mai ştie încotro,
Ulcioarele fragile şi maro

Ce într-o fracţiune de secundă,
Cu cioburi, lumea o inundă,
Cu cioburi ireale, colorate
Ce taie clipa fix în jumătate,

O parte trece, alta mai rămâne,
Ca într-o diviziune de celule
În care embrionul are doua corduri,
În pântecul de flori ce-au înflorit în norduri;

Trece o noapte şi mai trece înc-o zi,
Din cei mai gravi adulţi redevenim copii,
Îngenunchiaţi, ca înaintea primului lor pas
Ne ridicăm pe ce a fost, spre ceea ce-a rămas,

Ca într-o înălţare care pare pe pământ,
Cât încă ce voi fi este captiv în sunt,
Cât încă pot fugi de totul şi de toate
Acelea ce se clatină în propria realitate

Relativa...
Nu mă încred în balustrade în derivă,
Deoarece aceastea au colţurile drepte,
Ce uneori pot a fi asemuite unor trepte

Şi drama oarecum atât de omenească,
Constă în starea omului să le privească
De sus arareori, mai des de jos,
Aşa cum uneori întorci toate pe dos

Veştmintele luminii,
Ca faţa să le-o vezi şi capetele vinii
De-a fi, să poţi din nou a dezlega,
Într-un ritual în urma căruia, încă mai poţi spera,

Căci ziua ar putea fi infinită,
Nefragmentata dac-ar fi, nemărginită
De recurenta obsesiv-a nopţilor eterne,
Prin ale căror site, omenirea cerne

Tot binele de rău, întregul de fragment,
Notează pe o hartă de ocru pergament
Faptul c-a fost aici, cu gând de-a se întoarce,
Dar uită că în geruri, cu lemnul pentru arce

S-a încălzit şi astfel o înghite practic apa
Şi dacă nu aceasta, o rezideşte sapa,
Plantând întru-nviere oseminte,
Caci omul veşnic uită, ceea ce ţine minte.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!