Gloria mundi

Din văzduhul cuvintelor
străbătând abisul,
ai putea crede că eşti stăpân
al prezenţei în lume,
aidoma luminii începătoare de stea –
însă nu-i totdeauna aşa.

Judecata dreaptă -adevărată,
în alegoria vieţii se face
cu limpezimea oglinzii imaculată.

Prins în lesa nimicului,
nu vezi cât de repede
trece gloria lumească;
privind mereu înainte,
precum hoţii de timp,
ar trebui mai întâi să ai curajul
de-a gândi cu propria minte.

Aşa trăind,
în cochilia de melc a veşniciei,
lumina tot lumină rămâne –
grea precum păcatul ispitelor păgâne;
o poezie a poeziei contemplând
omul şi universul lui –
geana cuvintelor mântuite de-azur
împrumutându-i taina zborului
dintr-un timp viitor, incert şi obscur.

Din văzduhul cuvintelor,
s-ar putea crede
că eşti unicul stăpân
al prezenţei tale pe lume,
în real însă te cârpeşti cu vorbe,
lustruind în fărâma de tină un nume,
cu aripa-n gol suspendată –
între un survol absolut
şi o aterizare forţată.

Astfel gloria lumii trece,
printr-o ieşire din timp neaşteptată,
iar omul, sedus de viclenia oglinzii,
nu se linişteşte nicicum, niciodată,
îmbătându-se cu apă rece
în alegoria fiinţării adevărată.

poezie de Dumitru Găleşanu din Luminile omului [lirica filosofică] (16 noiembrie 2020)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!