Plăsmuire

Aud câteodată foşnetul paginilor întoarse,
cineva îmi răsfoieşte inima,
degetele plimbate de la dreapta la stânga
îmi îngreunează respiraţia ca un pietroi.
Nu sunt decât un biet croitor,
încercând să desluşesc tâlcul cuvintelor
revin asupra tiparului de zeci de ori.
Epilogul îmi macină fiinţa,
pocnetul de carte închisă îmi inundă urechile,
simt palmele cum se plimbă pe coperta finală,
litere şi praf deopotrivă curgând.
Ca într-o haină prea mică
nu mai pot să-mi fac loc în mine,
paşii îmi sună a sticlă spartă,
pe partea nevăzută a lumii
ţin cerul în mână aşa cum aş ţine-un tabel.
Cu o exactitate ciudată,
unele lângă altele pe el s-au aliniat fiinţe şi lucruri,
dobânzi la împrumuturi,
în anul cutare, ziua cutare, ora cutare,
datoare atâtor cuvinte cu-n preţ!
După biblia propriei vieţi încerc să-mi scriu poruncile,
tot zece la număr,
poate numai aşa voi putea ţine minte
că viaţa e doar plăsmuire...
şi-adevăratele garduri care ne separă de nimic
sunt clipele când iubim.

poezie de Camelia Buzatu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!