Glas de clopot

Se-aude glas de clopot sus la mănăstire,
pe dealul bont apusul pare ca de ceară,
în rariştea de fagi măceşii scoşi din fire,
îşi amintesc cum ne iubeam întâia oară.
Târziu, rămaşi sub bolta înstelată singuri,
gustam mirajele de la-nceput de vară
din apa râului săltând zglobiu în prunduri,
cu undele-ntre maluri dând pe dinafară!

Pe deal apusul pal se stinge dintr-odată,
iar noaptea îşi întide mantia subţire,
de marginea pădurii luna, rezemată,
cu razele pictează sfinţi la mănăstire.
Tăcerea peste văi se-ntinde ca o plasă,
deasupra se aprind celeste felinare,
sclipirile din cer în părul tău se lasă,
venind pe căi de vis tocmai din Carul Mare.

Când te cuprind, tu mă săruţi printre suspine,
iar crengile-n măceş se-ascund după petale,
simt trupul tău căzând în iarbă tot mai moale,
pe boltă stelele încep să se închine.

poezie de Corneliu Neagu din Tăcerea din adâncuri
Adăugat de Corneliu Neagu
Comentează! | Votează! | Copiază!