Trecea sfioasă...

Trecea sfioasă, pe la poarta mea,
Aproape zilnic şi de mă zărea,
Cu-n zâmbet trist, dar cald, mă saluta,
Şi-apoi, încet, încet se-ndepărta...

Şi zilele-n clepsidră se scurgeau,
Dar inimile noastre jinduiau,
Îngemănate, fără ca să ştim,
C-am fost sortiţi, în taină să iubim...

... Şi i-am ieşit în cale,-ntr-un sfârşit,
Şi tremurândă, ea s-a fâstâcit,
I-am prins, cu braţul, mijlocul fragil,
Înfiorat şi eu, ca un copil...

Am invitat-o în ograda mea,
S-o-ntreb ce hramuri poartă şi ce vrea...
Iar ea în suflet mi s-a cuibărit, -
"Să nu mă-alungi...", sfioasă, mi-a şoptit...

... Azi e nevasta mea, de-atâţia ani,
Nu mai zburdăm pe câmp, ca doi cârlani...
Se scurg şi ani şi zile, pas cu pas, -
Tot cuibărită-n suflet mi-a rămas...

Clepsidra vremii-aproape s-a sfârşit,
Ne-a-mbătrânit şi ne-a încărunţit,
Vom adormi curând, îmbrăţişaţi,
De umbra amintirii legănaţi...

poezie de Ion Duduveică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!