Cale frîntă

De cînd m-alese viaţa drept martor şi drept sol,
Prinzîndu-şi o scînteie de insul meu de fum,
Şi-a hotărît din vatra tăcerii să mă scol,
Mi-a tras cu tibişirul prin rîpi şi stînci un drum.

M-am încrezut într-însa supus ca de-o menire,
Dar viscolui şi vîntul drumeacul mi l-a şters,
Şi m-am simţit mai singur, străin în omenire,
Cu o catapeteasmă, în drum, de univers.

Uitat între pămînturi şi ceruri, în strîmtoare,
Nu mai ştiam cunoaşte nici calea nici solia
Şi-am doborît cu pumnii şi umerii stihia.

Căci căutînd odihnă şi duhului repaos,
Intram prin constelaţii şi negură în haos.

poezie celebră de Tudor Arghezi
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!