Azurul...

. E albă noaptea, dulce şi tăcută şi cristalină ca un ştof de catifea, iar raza lunii saltă când strănută pe albăstrimi de pură zeflemea...

În jur atâta linişte loială şi atâta pace-n întunericul pestriţ că simţi cum îţi încing diagonala centuri de asteroizi răblăgiti.

Pe pagistea din vale, la izvoare, perechi de cai nechează graţios şi zăngănesc din chinuite fiare, muşcând din şolduri, cu şi fără sos.

Şi greierasi rup strunele surdinii, improvizând printre vâltori a lea Sopin se văd furnici ţinând cauşul mănii să soarbă rouă rece de Eden...

Şi stau într-o solemnă dispersare, cu orizonturi sângerii la răsărit, şi luna se găteşte de culcare chitindu-şi deal mai moale şi ferit.

Sătul, într-un târziu, de aşteptare şi contemplarea hăului din jur, pornesc încetişor înspre vâltoare, să prind şi dimineaţa de azur...

poezie de Iurie Osoianu (5 august 2020)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!