Plopul singuratic

În a mea copilărie, plopi în sat au fost doar trei
Şi erau înalţi şi mândri, verticali, unul ca altul,
Groşi erau la trunchi şi nimeni nu îi cupridea de-a latul,
Ca în cartea de poveste se comparau cu nişte zmei.

Mai înalt acum atinge, maiestos seninul cer
Răzleţitul plop bătrân, rămas în satulmeu natal,
Care-n zilele când plouă zgârie norii de opal
Şi în viiforul de iarnă nu îi pasă că e ger.

Azi trăieşte singuratic în colţ verde de grădină,
Iar pe lângă rădăcini l-au năpădit muţimi lăstarii
Căci de vechea sa tulpină se legară armăsarii,
Iar în freamătu-nserării frunza-i plânge şi suspină.
Gândul rău s-a pus de omul care-ar fi dorit să-l taie,

Însă nimeni nu va putea avea cândva curajul
Caci putere mare n-are spre ai strămuta tonajul,
Pentru foc e slab, că arde doar cu fum, făr de văpaie.

poezie de Ioan Friciu (2020)
Adăugat de Ioan Friciu
Comentează! | Votează! | Copiază!