Lui Eminescu

Plânge teiul secular,
Plânge codrul de stejar,
Plânge lacul liniştit,
Plânge izvorul părăsit.

Păsările ce sunt staruri
Stau pitite între ramuri,
Cucul numai cântă-n codru
Umblă peste tot în lotru.

Râul care curge-n vale
Purtându-şsi apele sale,
Ce lovesc mereu în maluri
Ieşind plânsete din valuri.

Soarele roşu ca focul
Pârjoleşte-n cale totul,
Iar în codru pe coline
Nu mai sunt flori şi albine.

Seara apare după deal,
Vine noaptea cu-al ei voal,
Luna pare cam palidă
Cu globul ei de oglindă.

Stelele sus strălucesc,
Între ele se primesc
Şi cum sunt aşa departe,
Toate par că-s supărate.

Tu, Luceafărul meu sfânt
Ai adus pe acest pământ,
Limba dulce românească
În veci să te pomenească.

Ai cântat natura-ntreagă,
Ţara care ţi-a fost dragă,
Iar cu iubirea în vers
Te-ai dus sus în Univers.

Ca un prooroc ce-ai fost
Ne-ai spus totul pe de rost.
Dând speranţa, bucuria,
Pentru noi rămâi Mesia!

Vezi şi următoarele:

Căutare