Balans

Când luna raza şi-o-nteţeşte
pe aripile lui Pegas,
noaptea-şi prelinge nebunia
făcându-şi mendrele pe colţuri
de stânci şi frunze rătăcite.

Turma lui Pan visează iarba
câmpiilor verzi a lui Hermes
pe când Olimpul zace-n toamna
Moirei cea aducătoare de Veşnicie
şi speranţa zilei de mâine şi de veci.

Potecile încrucişate
urmează liniştea speranţei
furtunii ce n-o să mai vină
cu prăbuşirea în Tartaros.

Când zorile poveştilor trecute
revin pe muntele izbăvitoarelor dureri,
cu sângele prelins din răni bătute
pe cruci de lemn sub calde adieri
de alizeu, atunci se naşte iar şi iar
credinţa care moare în amurg,
când înspre noapte visele se scurg.

E un balans perpetuu între rău şi bine,
o frunză ce-nverzeşte şi se ţine
din zori de ziuă până în amurg
cerşind iubirea unui demiurg
ce mâna lui cu-a noastre vrea să-mbine.

poezie de Christian W. Schenk din Convorbiri literare (2017)
Adăugat de Andrei Pop
Comentează! | Votează! | Copiază!