Rostul durerii

e negreşit
inima ei a aflat rostul durerii
spre răsărit
înmuguresc florile iernii

vocea ei stândă pe o culme înaltă
se-naltă în salturi spre sensul cumplit
râsul
coborând canionul înaintea vederii
plânsul
din ochiul plombat al vazduhului
aşteptând împlinirea căderii:

e atâta lumină la voi
şi pe alocuri
un aer cald
îmbracă tăcerea trecând în convoi

cuvintele
sau resturile căzânde de la masa stăpânilor
nu pot s-astâmpere foamea născută din atingerea mâinilor
foamea născută-n pântecul câinilor
foame muşcândă din muşcătura stăpânilor

o, sfâşiere a unui ospăţ nesăturat
după care, din iubire,
nu mai rămân decât fragmente
oasele sparte
cleştii mari
şi o durere de nesuportat

despre lucrurile cu adevărat importante
istoria nu a spus niciodată nimic
în memoriile noastre, aparent distilate
iubirea rămâne aproape un tic

e negreşit,
inimia ei a aflat rostul durerii
strigăt zăcând amorţit
în epilepsia plăcerii

poezie de Bogdan Dragomir
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!