În exclamarea întrebării

[alb oleacă]

puţinul e un mult al absenţei
de fiecare dată când îţi deschideam amintirea intra puţină umbră
şi îngerii ne bârfeau despre oameni

tu eşti o tăcere-n departe
ochii mei miopi nu mi te pot apropia
tu, propria
cerului meu adâncire-n fântâna ce plouă invers
pe zare chipul tău

uneori, când însetând de vinul nopţii deschid morminte
şoaptele-mi sărută gura peniţei,
ibovnică visului...
atunci îţi descui enigma
din spinarea întrebării,
semn de exclamaţie arcuit

sonet de Ştefan Petrea
Adăugat de Oceanul
Comentează! | Votează! | Copiază!